o cunoaştere albastră


 

După ce m-am rupt în bucăţi

de Margaret Atwood

 

Cu ce-ncordată atenţie

te urmăresc

lipind şi cosând

şi potrivindu-mă din nou laolaltă.

Creierul meu a fost

o păpuşă spartă, i s-a fărmat inima

de-atâtea greşite planete mecanice, pendule şi

ochi de sticlă

zornăiţi pe sârmă care bâltâcăie şi totuşi conştiinţa

mi-i tare, golită,

o cunoaştere albastră

sub care poţi să umbli, fără

a-ţi da seama că eşti singurul

gând legănat în ţeasta mea

de păpuşă, cer boltit, secată

fântână întoarsă, o lipsă

de anotimpuri rotite ce-ar putea ţine

înecul într-un gol

mai adânc decât apa.

Dar neştiutoarele riscuri

sau tocmai

de aceea poate

mi-atingi

capul universul în ţăndări

iată luna şi soarele

se-nalţă, se-ntind şi apun

iarăşi deasupră-ne

aşa cum se cuvine

în vreme ce gâtul mi se suceşte

dres de-ndemânatecele-ţi degete.

 

Traducere de Ion Caraion

 

Anunțuri

În faţa cuvântului linişte s-a făcut o coadă enormă


Adriana Diaconu

Firimiturile care cad
de Matei Vișniec
Firimiturile care cad de la masa de lucru a poetului
fac uneori un zgomot asurzitor
se aud ţipete, bufnituri
o bătrână leşină pe trotuarul din faţa casei poetului
un om moare strivit sub o maşină ploioasă
de la masa de lucru a poetului
cad uneori firimituri enorme, inadmisibile
când poetul este obosit oraşul însuşi înnebuneşte
fântânile arteziene îngheaţă, tramvaiele se izbesc de ziduri
cuvintele însele devin mai rare, mai greu de înţeles
În faţa cuvântului linişte s-a făcut o coadă enormă
atenţie, nu va fi de ajuns pentru toată lumea strigă poetul
chiar şi în faţa cuvântului dragoste care s-a terminat de mult
mai aşteaptă câţiva ireductibili, câteva grupuri de turişti obosiţi
poate că aceste urme de sânge
duc la cuvântul singurătate, îşi spune poetul
ieşit el însuşi la o plimbare prin oraşul ciuruit de absenţe
poate că în faţa cuvântului om nu mai dau târcoale
decât câinii

 

pleacã unde neantul te cheamã


fotografii si poezii

Iarba roșie

Iarba roșie, aurul marilor pãlãrii marine
Compun pentru fruntea ta muzica și penele
Infernului. Pe drumul tãu înãlbesc nicovalele
De se face frumos în inima ta ce tunã pe rinichii tãi

Niciodatã valea iubirii! Printre frunze dispar
Trenuri prinse cu lassouri de brumã…
Sânii spre ale cascadelor spumã
Sã le întorci etern: lumina este tot ceea ce îmbrãțișez.

Cometã a râsului, pleacã unde neantul te cheamã,
Deschide picioarele tale ca un evantai sau o inflorescențã;
Doar tu știi sã-mi faci primãvarã în sânge și apã.

Balanțele vieții, cu tine pe post de braț.

Sursa Foto: MoMA

în dosul acestei uși vreau să vorbim de memorie


CRI_247512Oglinda oarbă

Gellu Naum

Firul de sânge care-mi iese din buzunar
firul de lână care-mi iese din ochi
firul de tutun care-mi iese din urechi
firul de flăcări care-mi iese din nări

Tu poți crede că urechile mele fumează
dar oamenii au rămas țintuiți în mijlocul străzii
pentru că în noaptea asta se vor vopsi în negru toate statuile
și va fi insomnia mea aceea pe care o vei cunoaște
o insomnie oarecare de cretă și de argilă
o insomnie ca o sobă sau ca o ușă
sau mai bine ca golul unei uși
și în dosul acestei uși vreau să vorbim de memorie

vreau să mă miroși ca pe o fereastră
vreau să mă auzi ca pe un arbore
vreau să mă pipăi ca pe o scară
vreau să mă vezi ca pe un turn

Foto: Victor Brauner

Sursa: MoMa

Toţi pleacă la fel


adriana diaconu
Sunt oameni 
Nora Iuga
Sunt oameni de iarbă
care se iubesc în parcuri,
şi paznicii trec fără să-i vadă.

Sunt oameni de fier
care-şi spală trupul în flăcări,
şi atingerea lor topeşte gratiile.

Sunt oameni de pământ
care îşi lasă hainele în şifonier,
când se întâlnesc cu copacii,
pentru că hainele îi fac să se bâlbâie.

Toţi pleacă la fel
ca pentru o plimbare în grădină,
lăsând în urma lor uşa larg deschisă.

 

hora cuielor înfipte în foc


24 aprilie 1936

cu picioarele în aer curcubeul în mijlocul nopții înstelate storcându-și rufele leagăn cu ochi uimiți pur sticlete din hamacul cu jocuri sclipitoare hora cuielor înfipte în foc în gâtul prismei frânghiei ținută de capete pe arsurile roatei împotmolite în eleșteul mușcând cu furie ochiul taurului ce-și dă duhul

––

Paris 16 mai 1936

nu mai lovește aroma gustului de galben pe sunetul verdelui farmec suspinând la atingerea rozului cu hohote de râs privirea parfumului dispărut a albastrului a vidului model porumbița lichidă a cântecului evaporat a luminii orbite de strigătul căldurii ce-și oglindește trupul în aerul rece sună dulce clopotul absența orelor smulse tăcerii

––

9 iunie 1938

trandafirul cântă din răsputeri pe grămezile de pâine prăjită întins pe untul albastrului stergând întins cu picioarele depărtate umbra proiectată tăind în două cântecul rozând vârful degetului florii de mac agățate de grindă desface nodul ce strânge gâtul scrisorii primite din zbor

––

25 decembrie 1939

cărbunele împăturește cearșafurile brodate ceară

vulturi

căzând ca o ploaie de râsete ghemul înghețat al

flăcărilor cerului vid pe pielea

sfâșiată a casei într-un colț în fundul sertarului

dulapului își vomită aripile

trosnește la fereastra uitată peste vid

postavul negru sfâșiat al mierii 

înghețate al flăcărilor cerului 

pe pielea smulsă de pe casă

într-un colț în fundul sertarului 

vulturul își vomită aripile

pe pielea smulsă de pe casă

trosnește la fereastra uitată în centrul vidului infinit 

mierea neagră a postavului sfâșiat de flăcările înghețate

ale cerului vulturul își vomită aripile

în centrul infinit al vidului pe pielea smulsă de pe casă 

trosnesc la fereastră brațele goale ale mierii sale ale

postavului negru sfâșiat de gheața flăcărilor din 

cerul împuțit de vulturul ce-și vomită aripile

fereastra uitată în cerul nopții scutură 

postavul negru devorat de gheața flăcărilor

vulturul își vomită aripile pe mierea cerului 

nemișcată în centrul spațiului

pielea smulsă de pe casă

își scutură postavul negru al ferestrei 

vulturul prins în ghețuri 

își vomită aripile în cer

postavul negru al ferestrei trosnește pe obrazul cerului

luat de vulturul care-și vomită aripile

smuls din dinții zidului ai casei fereastră își scutură

postavul în cărbunele albastrului prăjit în lămpi

unghiile obloanelor

lasă la voia întâmplării lupta aripile ei

Poeme, Picasso, Editura Minerva, 2007

visează-acum oraşul


fotografii si poezii

Visele orașului

Eugen Jebeleanu

visează-acum oraşul
vise
născute din Durere sau
din Bucurie,
căci şi una,
şi cealaltă visează…
Senină,
Bucuria vrea să zămislească prunci…
care să-i semene,
în vreme ce Durerea,
schimonosită de atâtea chinuri,
să nască vrea
prunci mai frumoşi decât amara-i faţă…

noi care cântărim cu precizie natura semnificantului


adrianadiaconu

 

(Între bine și rece)

Gellu Naum

Între bine şi rece între negru şi clar între opac şi lichid
între incert şi salubru

şi cine mai poate enumera muncile noastre crepusculare hidra de la Lerna şi celelalte
seara când ne retragem în blocul nostru de gheaţă
când urmaşul nostru direct îşi rupe elasticul
când meditam cu degetul la frunte sau lucrurile ne cugetă
când hidra de la Lerna şi celelalte ies din anonimat ca să cureţe gradjurile
şi noi degetăm la lucruri şi aşa mai departe
Câte unu are picior ochean şi trident
altul pe cine mai ştie ce insulă sihastră Tiga
se face fluture sau rac sau călător pe apă
seara când autobuzele se retrag în noi
şi noi garajele noi muncile crepusculare
noi care cântărim cu precizie natura semnificantului
semănăm păsări şi ne acuplăm cu hidra de la Lerna
pe când stăpânii tainici ai planetelor
ne reconstituiesc şi celelalte

Dar după cum spuneam
a şaptea oară se va naşte copacul-animal
şi nimeni nu va întreba nimic
cuib pe sub cuib ţiglă sub ţiglă scoarţă sub scoarţă
pentru noi nedumerirea agreabilă mâna perfect spălată pragul neprevizibil
pentru noi călăuza intimă insatisfacţiei

O dată mai mult aceleaşi degete umede pe feţele noastre
(pe un pământ pătrat pe suprafeţele ademenitoare
năuca descifrare a gesturilor-mame)

Ascunsă în sincera ei capcană şi a celor ce n-o cunosc
memoria noastră de zmeură

 

Sunt tu, abia când sunt eu.


Adriana diaconu

 

Elogiul depărtării

Paul Celan

În izvorul ochilor tăi
freamată năvoadele pescarilor de pe Marea Demenței.
În izvorul ochilor tăi
marea își ține făgăduiala.

Aici îmi lepad eu
– o inimă care-a zăbovit printre oameni –
veșmintele și strălucirea unui jurământ:

Mai negru în negru, sunt și mai gol.
Doar abjurând devin credincios.
Sunt tu, abia când sunt eu.

În izvorul ochilor tăi
plutesc, la prada visând.

Un năvod de-un altul se prinde:
ne despărțim îmbrațișați.

În izvorul ochilor tai
un spânzurat sugrumă ștreangul.

Noaptea feţele se amestecă


1654134_10152083524667168_5216763026053179274_n

Poeme, de Doina Ioanid

Mi-am dorit dintotdeauna să fiu altcineva, să mă trezesc dimineaţa, să mă uit în oglindă şi să nu mai fiu eu, ca să scap de privirea hăituită a mamei, de privirea ei de animal care nu pricepe nimic din ce i se întîmplă. Aş fi vrut să plec în lume, să-mi găsesc altă familie, unde fetele au voie să chichotească şi să poarte părul lung, dar nu puteam s-o las pe Mary – cine i-ar mai fi spus poveşti înainte de culcare? -şi nici pe bunici, atît de munciţi şi de trişti. Aşa c-am rămas să locuiesc mai departe în casa cu obloane, împachetată în negrul de fum.

Noaptea oamenii ies din scorburi, îşi pun blănurile şi bijuteriile pe ei şi apoi se duc la cokteiluri. Noaptea feţele se amestecă şi fălcile mestecă întruna. Pastile pentru o tinereţe eternă, căci bronzul nu mai e demult o problemă.

Cu inima în mână, am mers prin oraș, pășind pe prima zăpadă din anul ăsta. Și inima mea, stropită cu vin și oțet, continuă să putrezească în ritmul celor 37 de ani, în timp ce coțofenele se adunau pe umărul toboșarului. Oasele singure nu mă puteau salva. Nici numele tău, Argentina, pământ al făgăduinței. Numai un câine mare și galben s-a îndurat de mine, a venit spășit și mi-a mâncat inima, fără grabă. Apoi a plecat, s-a îndepărtat spre orizont ca o imensă floarea-soarelui.

 

Ceea ce-a fost nu e nimic, iar amintirea nu-i vedere.


adriana Diaconu

Paznicul turmelor

Fernando Pessoa

IX

Sunt paznic de turme.
Turmă a gândurilor mele.
Iar gândurile mele toate sunt senzații.
Gândesc cu ochii și urechile,
Cu mâinile și picioarele,
Cu nasul și gura.

A gândi o floare înseamnă- a o vedea și mirosi.
Iar a mânca un fruct înseamnă a-i ști sensul.

De-aceea când , într-o zi de zăpușeală,
Sunt trist că prea mă bucur de ea,
Și mă întind pe iarbă,
Și îmi închid ochii înfierbântați,
Îmi simt tot corpul tolănit în realitate,
Știu adevărul și sunt fericit.

XXXV

Un clar de lună printre crengi înalte,
toți poeții susțin că e ceva mai mult ca
Un clar de lună printre crengi înalte.

dar pentru mine care nu știu ce sa gândesc,
Ceea ce un clar de lună printre crengi înalte
E , în afara de a fi
Un clar de lună printre crengi înalte,
Este-a nu fi nimic mai mult decât
Un clar de lună printre crengi înalte.

XXXIX

Misterul lucrurilor, pe unde e?
Unde-i că nu apare
Măcar ca să se-arate că-i mister?

Ce știe râul, și ce știe copacul,
Și eu ce nu mai sunt de-al lor, ce știu?
De câte ori mă uit la lucruri și mă gândesc ce gândesc
oamenii despre ele,
Râd ca pârâul care sună proaspăt peste o piatră.
Pentru că singurul tâlc ascuns al lucrurilor
Este că ele nu au nici un tâlc ascuns;
Mult mai ciudat ca orice ciudățenie
Și ca visurile tuturor poeților
Și ca gândurile tuturor filosofilor,
Este că lucrurile sunt într-adevar ce par să fie
Și că nimic nu e de ne-nțeles.

Da, iată ce au învățat singure simțurile mele:
Lucrurile n-au semnificație: au existență.
Lucrurile sunt singurul tâlc ascuns al lucrurilor.

XLIII

Mai bine zborul unei păsări ce trece și nu lasă urmă,
Decât ca trecerea unei sălbăticiuni, ce stă-nsemnată pe pământ.
Pasărea trece și este uitată, și așa chiar trebuie să fie.
Sălbăticiunea, unde nu mai e, și de aceea nici nu servește la nimic,
Arată că a fost, și-aceasta nu servește la nimic.

Amintirea e o trădare a Naturii,
Pentru că natura de ieri nu e Natură.
Ceea ce-a fost nu e nimic, iar amintirea nu-i vedere.

Treci, pasăre, treci, și învață-mă să trec.

o singură mască


bl

Edict

Nichita Stănescu

Pot să fiu uitat, pentru că
nu ţin la braţe, pot să-mi lipsească.
Pot fi părăsit, pentru că
nu-mi iubesc picioarele, pot merge
şi cu aerul.
Pot fi lăsat singur, pentru că
sângele meu se varsă în mare
oricum.
E loc. Toate coastele s-au ridicat
ca nişte bariere.
E lumină destulă. Privirile mele
nu văd decât o singură mască.
Dar ea nu exista încă,
aşa că e loc, e loc, este.

In subconstient


10372744_10151881427482168_7839629269910524186_n

Reminiscente

Marin Sorescu

Ne uitam la nori
Si spunem ca seamana cu o turma de oi. 
Tresarim speriati cind vedem lupul 
In cartea de zoologie.

Alteori ne apuca un dor de munte 
Atit de puternic, incit 
Vedem cum incepe sa creasca iarba grasa 
Pe birouri.

Sint ginduri care continua sa ne soseasca
Pe vechea noastra adresa,
Pentru ca fiecare dintre noi sintem
Ciobanul care si-a pierdut oile
in subconstient.

toată viaţa durează cât o respiraţie?


10348303_10151875307082168_4085963666689479675_n

Nu vreau să mor

înainte de a mă trezi

din visul ăsta

care e viaţa mea.

Vreau să deschid ochii

într-o dimineaţă,

după o ploaie zdravănă,

sub un curcubeu sălbatic

să mă plimb desculţ prin iarbă,

să-mi întind aripile

în aerul greu

sărat,

ca apa de mare.

Abia apoi vreau să mor,

abia după ce m-am trezit,

din viaţa asta

pe care am visat-o

cu faţa acoperită,

cu ochii închişi,

cu mâinile legate,

cu inima îngheţată.

Un  vis durează câteva secunde

şi ţi se pare lung cât toată viaţa.

Dar dacă e invers-

şi toată viaţa

durează cât o respiraţie?

Atunci poate ar fi bine

să respiri adânc,

cât mai adânc…

 Amalia respira adanc, Alina Nelega