hora cuielor înfipte în foc


24 aprilie 1936

cu picioarele în aer curcubeul în mijlocul nopții înstelate storcându-și rufele leagăn cu ochi uimiți pur sticlete din hamacul cu jocuri sclipitoare hora cuielor înfipte în foc în gâtul prismei frânghiei ținută de capete pe arsurile roatei împotmolite în eleșteul mușcând cu furie ochiul taurului ce-și dă duhul

––

Paris 16 mai 1936

nu mai lovește aroma gustului de galben pe sunetul verdelui farmec suspinând la atingerea rozului cu hohote de râs privirea parfumului dispărut a albastrului a vidului model porumbița lichidă a cântecului evaporat a luminii orbite de strigătul căldurii ce-și oglindește trupul în aerul rece sună dulce clopotul absența orelor smulse tăcerii

––

9 iunie 1938

trandafirul cântă din răsputeri pe grămezile de pâine prăjită întins pe untul albastrului stergând întins cu picioarele depărtate umbra proiectată tăind în două cântecul rozând vârful degetului florii de mac agățate de grindă desface nodul ce strânge gâtul scrisorii primite din zbor

––

25 decembrie 1939

cărbunele împăturește cearșafurile brodate ceară

vulturi

căzând ca o ploaie de râsete ghemul înghețat al

flăcărilor cerului vid pe pielea

sfâșiată a casei într-un colț în fundul sertarului

dulapului își vomită aripile

trosnește la fereastra uitată peste vid

postavul negru sfâșiat al mierii 

înghețate al flăcărilor cerului 

pe pielea smulsă de pe casă

într-un colț în fundul sertarului 

vulturul își vomită aripile

pe pielea smulsă de pe casă

trosnește la fereastra uitată în centrul vidului infinit 

mierea neagră a postavului sfâșiat de flăcările înghețate

ale cerului vulturul își vomită aripile

în centrul infinit al vidului pe pielea smulsă de pe casă 

trosnesc la fereastră brațele goale ale mierii sale ale

postavului negru sfâșiat de gheața flăcărilor din 

cerul împuțit de vulturul ce-și vomită aripile

fereastra uitată în cerul nopții scutură 

postavul negru devorat de gheața flăcărilor

vulturul își vomită aripile pe mierea cerului 

nemișcată în centrul spațiului

pielea smulsă de pe casă

își scutură postavul negru al ferestrei 

vulturul prins în ghețuri 

își vomită aripile în cer

postavul negru al ferestrei trosnește pe obrazul cerului

luat de vulturul care-și vomită aripile

smuls din dinții zidului ai casei fereastră își scutură

postavul în cărbunele albastrului prăjit în lămpi

unghiile obloanelor

lasă la voia întâmplării lupta aripile ei

Poeme, Picasso, Editura Minerva, 2007

Nemurirea


CRI_276277

„Nu vedea nimic in jurul ei, nu stia daca-i vara, toamna sau iarna, daca pasea pe malul marii sau de- a lungul unei uzine, si daca mergea, mergea fiindca un suflet plin de nelinisti pretinde miscare, nu poate sta pe loc, caci daca sta pe loc incepe sa-l doara, si-l doare cumplit. E ca atunci cand te dor ingrozitor dintii: ceva te obliga sa te foiesti, sa bati camera in lung si-n lat; nu exista niciun motiv rational in povestea asta, intrucat miscarea nu poate alina durerea, dar fara sa-ti dai seama de ce, dintele bolnav te implora, cersind, pur si simplu, aceasta miscare.”

“Viata e o lupta”, e fraza care a trebuit sa sune ca un oftat melancolic si resemnat, atunci cand a fost rostita pentru prima oara. Veacul nostru, al optimismului si al masacrelor, a reusit sa transforme aceasta cumplita fraza in sunetele unui cantec dulce si duios. Veti spune, poate, ca a lupta impotriva cuiva e cumplit, dar o lupta pentru ceva e un gest nobil si frumos. Intr-adevar, e frumos sa-ti investesti eforturile in slujba fericirii (a dragostei, a justitiei, si asa mai departe) dar daca iti place sa determini aceste eforturi prin cuvantul lupta, inseama ca in spatele nobletei efortului tau se ascunde dorinta de a dobori pe cineva. Lupta pentru e, de cand lumea, nedisociabila de lupta impotriva si, in decursul luptei, prepozitia pentru e intotdeauna uitata.”

„Pajistea nu e decat un camp al suferintei. In verdele acesta frumos moare, in fiecare secunda, o vietate – furnicile devoreaza ramele de vii, pasarile rapitoare pandesc din inaltimi aparitia unei nevastuici sau a unui soricel. Vezi pisica aceea neagra care sta inclinata in iarba? Nu asteapta decat un prilej de a ucide. Pe mine ma dezgusta naivitatea respectului pentru natura. Iti inchipui, poate ca biata caprioara e mai putin inspaimantata intre falcile tigrului decat ai fi tu? Oamenii au nascocit teoria ca animalul nu are aceeasi capacitate de a suferi ca ei, fiindca altfel n-ar putea suporta ideea de a trai in mijlocul unei naturi care nu-i decat atrocitate si nimic altceva decat atrocitate.”

Nemurirea, Milan Kundera, Ed. Humanitas, 2002

Sursa foto: MoMA

Obișnuința naște dispreț


Trăim împreună și suntem influențați de cei din jur, pe care la rândul nostru, îi influențăm; dar întotdeauna, indiferent ce am face rămânem singuri. Martirii intră în arenă ținându-se de mână, dar sunt răstigniți unul câte unul. Îmbrățișați, îndrăgostiții se străduiesc cu disperare să-și contopească extazul individual într-o unică transcedere de sine; în zadar. Senzații, simțăminte, intuiții, fantezii – toate sunt date să rămână personale și de necomunicat, în lipsa intervenției simbolurilor și a intermediarilor. Putem aduna informații despre experiențe, dar niciodată  nu putem aduna experiențele în sine. De la familie la națiune, orice grup constituie doar o societate de universuri insulare. 

[…]

Obișnuința naște dispreț, iar supravețuirea pretinde nu atât gesturi imperioase, cât mai degrabă lente, plicticoase, chinuitoare. Lumea din afară este ceea ce ne întâmpină la trezire, în fiecare dimineață a vieții noastre, nu-i așa? Locul în care, vrând-nevrând, trebuie să încercăm să obținem cele necesare traiului. In lumea interioară nu există nici muncă, nici monotonie. O vizităm doar în vis și reverie, și este atât de stranie, încât nu o descoperim de două ori la fel. 

Aldous Huxley – Porțile percepției, Raiul și iadul, Polirom, 2012

Sursa foto: Naomi Ibuki

Faust, Goethe


CRI_234957

Domnul

Și altceva să-mi spui nu mai găsești?

Vii vecinic numai tot să ponegrești?

Nimic n-ai mai aflat pe voia ta?

Mefistotel

Nu, Doamne! Omul ‘ncepe-a mă-ntrista

Stau toate pe pământ așa de rău

Că nu mă ‘ndemn să-l mai răpui și eu

–––––––––––––––––––––––––––––––––––

Mefistotel

Sunt spiritul ce-ntotdeauna neagă!

Cu drept, căci tot ce ia ființă-aici

E vrednic în neant iar a pieri;

Ființă, dar,mai bine n-ar fi luat.

Deci, toate cele ce numiți păcat,

Distrugere sau răul, c-un cuvânt,

Sunt elementul meu; acesta sunt.

…………………………………………………………..

Johann Wolfgang von GOETHE,  FAUST, Ed. Prietenii Cartii, 2003

Sergiu Celibidache, Scrisori către Eugen Trâncu-Iași


1522_18__TRIPTCHON

Sursa foto: Fundatia Celibidache

„Dintre toate simțurile noastre, gândirea a câștigat incontestabil cea mai mare putere de pătrundere. Această perfecționare este și a fost condiționată de lupta pentru viață. N-ar fi reușit omul să-și ascută mintea, s-ar fi dus la fund și s-ar fi dezvoltat o altă specie care n-ar fi reușit să-și dezvolte un instrument cu care să lămurească multe procese naturale, să și le însușească și speculeze. Nici auzul și nici ochiul n-au încă putere să identifice forțele și legile după care funcționează. 

[…] și toate acestea sunt obținute numai cu muzică, fără să fi cheltuit un dolar cu publicitatea, fără să fac discuri și compromisuri (deformează complet valorile gramaticale muzicale) și fără să dirijez în Statele Unite, de unde pleacă toate orbitele carierilor internaționale. 

Dar sunt cel mai scump dirijor din lume. Știi, dacă ești cel mai bun o pot ști și cei ce se pricep puțin dar dacă ești cel mai scump o știu toți, se vede, e scris în contract…”

scrisori-catre-eugen-trancu-iasi_1_produs    Sergiu Celibidache, Scrisori către Eugen Trâncu-Iași, 2009

Teroristul, John Updike


Groaza îi blochează calea de întoarcere spre somn – o înțelegere, pe zi ce trece mai profundă, că acestui trup nu i-a mai rămas nimic de făcut decât să se pregătească de moarte. S-a achitat de datoria cuceririi și împerecherii; a crescut un copil; a muncit ca să-l hrănească,  pe micul și sensibilul Mark, cu ochii săi timizi, cetoși și buza de jos lunecoasă, și să-i ofere toate nimicurile găunoase pe care cultura vremii sale îl obligă să le aibă, ca sa se integreze printre semenii săi. Acum, unica îndatorire care i-a ramas lui Jack Levy este să moară și să lase astfel puțin spațiu, puțin loc de respirat pe această planeta suprapopulată. Îndatorirea  atârnă în aer, chiar deasupra feței lui de insomniac, ca o pânză cu un păianjen nemișcat în centru. 

Istoria e o mașinărie care macină la nesfârșit omenirea, prefăcând-o în pulbere.

 – Ce e libertatea? întreabă șeicul Rashid, deschizând ochii și rupând pojghița transei lui. Atâta timp cât avem trupuri, suntem sclavii trupurilor și nevoilor lor.

Își consultă ceasul, așezat cu grijă pe masă, lângă Coran. Era șapte fără douazeci. Traficul e deja audibil, traficul în al cărui curs neștiutor va intra, tulburându-l. Întreaga zonă de est, cu voia Domnului, va fi paralizată. Își face dușul într-o cabină cu o perdea de plastic ruptă. Așteaptă să se încălzească apa, dar când asta nu se întâmplă, se forțează să intre sub jetul rece. Se bărbierește, deși cunoaște polemicile aprinse despre cum vrea Dumnezeu să te arăți în fața Sa.

Cine spune că necredința înseamnă nevinovăție? Necredincioșii. În Coran, Dumnezeu spune: Fiți necruțători cu necredincioșii. Ardeți-i, zdrobiți-i, pentru că l-au uitat pe Dumnezeu. Ei cred că e de ajuns să fie ei înșiși. Iubesc viața asta mai mult decât pe următoarea.  

Teroristul, John Updike

Ed. Humanitas, 2007

În noapte


Murakami

[…] mă gândeam dacă nu cumva oamenii își folosesc amintirile pe post de combustibil. Că sunt importante sau nu, asta nu contează când e vorba să te menții în viață. Sunt combustibil și atât. Că e reclamă de ziar, carte de filosofie, gravură erotică sau teanc de bacnote de zece mii de yeni, dacă le pui pe foc, toate sunt doar niste bucăți de hârtie. […] Pentru el toate nu sunt nimic mai mult decât simple bucăți de hârtie. La fel și cu amintirile. Că sunt importante, că nu sunt importante, că nu folosesc la nimic, toate sunt combustibil, fără nicio diferență.”

Haruki Murakami, În noapte, Ed. Polirom, 2013 

O poveste cu Horatiu


IMG00347-20130929-1419

„Am crezut in evlavie, teama, adevar, dreptate, pace, tihna, casnicie, iubire de aproape, invatatura, morala, datini…Azi, savantul se frange-n doua in fata prostului poleit cu aur si putere. Mi-e sila de oameni! Si de mine!” (Timon din Atena – W. Shakespeare)

Ironia si autoironia sunt uneltele celui care cu cinism si umor se detaseaza de viciul inchipuirii, devenind spectatorul-comentator ale unei lumi adeseori caraghioase si imprevizibile. 

O poveste cu Horatiu, Doina Papp, Ed. Allfa, 2012

Mascariciul- A.P Cehov

CorpoRealitati


 

Ei vorbesc despre informaţia din corp („burete care absoarbe şi poartă cu el informaţia la care
este supus în contextul din care face parte”*), ei fac confesiuni.
Ei vorbesc unul despre altul.
Ei dansează unul pentru altul. Unul în spectacolul celuilalt.
Ei gîndesc unul pentru altul.
Ei cunosc forţa prieteniei.
Ei strălucesc chiar în absenţă, ajunge ca numai unul dintre ei să fie prezent pentru ca să fie
prezenţi în absenţă toţi ceilalţi.

[…]

Manuel vorbeşte despre senzaţia că nu ai corp, legată de vremea comunismului. Ştiu ce însemnă.
Corpul meu adolescent o ştia mai bine. Ştiu ce înseamnă asta cînd scriu acum, cu multiplele mele
corpuri în minte.
Lucruri complet diferite, filozofii diferite.
Oare cum e senzaţia că nu ai corp cînd eşti dansator?
Tot ceea ce corpul absoarbe va elibera în alt spaţiu, alt timp, spune Manuel. Asta ar fi o bună
definiţie a scrisului meu. Despre cum se scrie pornind de la informaţia corporală depusă în virtual.
Le-aş vorbi şi eu despre corpul din amintire, despre corporalitatea multiplă, despre corpurile
simultane, despre matrioşka – cea a vîrstelor, cea a celorlalte identităţi-armonice, despre „devenirea-
corp”, despre gîndirea din plex, despre corpul din vis, despre Deleuze

[…]

Alerg prin faţa lor, iar ei îşi imaginează că ăsta e dans. Ideea e că nu mai aveam mişcări noi.
Mă mişc prin faţa lor şi ei cred că asta e artă. Cum să le spun că de atîta alergat am obosit?
Mă uit la ei şi ei se uită la mine. În capul meu nu e nimic, în capul lor sigur e altceva. Orice altceva.
Poate unul vrea să meargă la toaletă. Poate altul suferă de claustrofobie. Poate se gîndesc cu toţii
cum să treacă de uşile încuiate.
Acum fac baloane de gumă. Mă dor fălcile de la atîta mestecat. În plus, nu mi-au plăcut niciodată
gumele cu gust de fructe. Dar doar cu asta poţi face baloane impresionante. Ce-mi trebuie? Păi
nu se aşteaptă nimeni să vină la un spectacol de dans, iar ăla din faţa lui să facă baloane timp de
un sfert de oră. Altfel, nu înseamnă nimic. E drept că se pot inventa multe. De exemplu, se poate
vorbi despre… metafizica derizoriului. Recunoaşteţi, sună foarte bine. Sau despre coregrafia gurii
în timp ce eu umflu baloane de gumă. 

[…]

Eu în faţa uşii neîndrăznind să intru. Am cheie. Numele meu nu le e străin. Poate îi incomodez.
Poate ei nu vor ca eu să fiu aici. Eu nu sînt aici.
Curaj de a părăsi persoana pe care o iubeşti. Curaj de a părăsi spaţiul pe care-l iubeşti. Curaj de
a-ţi anihila vinovăţia, de a nu te simţi vinovat.
Trebuie să treci de uşă. Să te mişti.
Eu sînt aici, dincolo e un spaţiu.

[…]

lucrurile sînt atît cît se vede din ele.
un perete e un perete şi atîta tot.
cînd cineva se freacă de pereţi,
se freacă de pereţi şi atîta tot.
în viaţa de zi cu zi, nimeni întreg la cap
nu se freacă de pereţi ca să producă
metafore
ale nevoii de contact, deprivării afective,
însingurării ş.c.l.,
ci pentru că simte nevoia fizică s-o facă.

fireşte, aş putea, totuşi, să înţeleg metaforele astea:
cînd eram mic, maică-mea mă ţinea în braţe
şi pielea ei era caldă.
mai ştiu ce reci sînt pereţii,
mai ştiu ce rău se doarme pe o podea de beton.

[…]

Vreau înapoi. Vreau să mă odihnească cineva. Vreau să adorm cu lacrimi că Îi simt
prezenţa, şi să mă trezesc amintindu-mi de El înainte de toate. Şi abia apoi să-mi
amintesc de mine.
O să am grijă de mine ca de un copil mic. O să-mi gătesc, o să-mi pun dinainte
de mîncare o să spăl vasele o să mă adorm o să-mi vorbesc cu blîndeţe şi o să mă
înveselesc o să mă alerg şi o să facem multe lucruri împreună. Totul, cu inima
uşoară şi cu dragoste mare.
Dar mai bine mă opresc aici.

Presentation1

Foto si text diponibile pe LiterNet.ro

Cine ma cheama insa?…


Sursa:MNLR
Ion Minulescu(1881-1944)

“Nu vreau sa mai vad pe nimeni. Vreau sa ma vad numai pe mine singur. Dar nu pe cel de acum. De acela sint satul. Vreau sa ma vad altfel, asa cum as vrea sa fiu cu adevarat, asa cum mi-ar placea sa-mi apar mie insumi in intuneric…Si ce mare incep, parca sa ma deslusesc in intuneric!…Ce bine-ar fi sa raman asa toata viata!…Intunericul da oamenilor proprtii de giganti.

Intunericul din jurul  meu, insa, nu tine decat o clipa…Undeva departe, probabil spre rasarit, se crapa parca de ziua…

E ziua nasterii mele adevarate…

Si primul strop de lumina proaspata patrunde in mine, o data cu ecoul unei chemari de departe, pe care o aud intaia oara:

―Sosesc corabiile…Vino, sa le vedem cum intra in port!…

Cine ma cheama insa?…”

Corigent la limba romana, Ion Minulescu, Ed. Minerva, 1971

Inainte de tacere


Inainte de tacere, Ernesto Sabato

[…] acei sarmani bufoni care, la terminarea rolului, in singuratatea cabinei, isi dezbraca paietele si se intorc la opacitatea cotidianului, unde noi, batranii, stim ca viata este imperfecta, ca povestile copilariei cu Buni si Rai, Dreptate si Nedreptate, Adevar si Minciuna nu sunt, in final, nimic altceva decat niste vise inocente. Realitatea dura este o confuzie dezolanta de idealuri frumoase si realizari stangace, dar intotdeauna vor fi cativa incapatanati, eroi, sfinti si artisti, care, in vietile si operele lor, ating bucati din Absolut, care ne ajuta sa suportam realitatile dezgustatoare.

Fapt e ca toti oamenii au de-a face cu o dubla existenta: cea diurna si cea nocturna. Un amarat de functionar viseaza noaptea ca isi asasineaza seful cu lovituri de cutit, iar ziua il saluta cu respect. Fiinta umana e in mod esential contradictorie, si pana si Descartes, piatra de hotar a rationalismului, si-a creat principiile teoriei sale plecand de la trei vise avute. Frumos inceput pentru un aparator al ratiunii.

Exista oameni care sunt mult mai preocupati de bani decat cei saraci: acestia sunt cei bogati. (Oscar Wilde)

Inainte de tacere, Ernesto Sabato, Ed. Rao, 2005

comedie fara rost.


Tunelul, Ernesto Sabato

„Adesea, mi se pare ca nimic nu are sens. Ne nastem in dureri pe o planeta minuscula, care alearga spre neant de milioane de ani, crestem, luptam,ne imbolnavim, suferim, ii facem pe altii sa sufere, strigam, murim, mor si vin altii pentru a prelua de la cap aceasta comedie fara rost.

Parca traiseram pe doua coridoare alaturate sau pe doua tunele paralele, fara sa stim ca mergem unul langa altul , doua suflete asemanatoare in situatii asemanatoare, intalnindu-ne la sfarsit in fata unei scene pictate de mine, o scena destinata numai ei, ca un anunt secret al prezentei mele, al faptului ca cele doua coridoare se impreunasera si ca sufletele noatre se contopisera si ele?”

Tunelul, Ernesto Sabato, Ed. Humanitas, 2012

Jurnal 1935-1944, Mihail Sebastian


„Miercuri, 20 [octombrie] 1937

Dupa toate probabilitatile, piesa nu mi se va mai juca. Sunt presiuni antisemite, la care teatrul nu are nici un motiv sa reziste. Constiinta nationala nu permite ca pe o scena bucuresteana sa se joace o piesa de Mihail Sebastian

Luni, 14 martie 1938

Traiesc pe apucate, de la zi la zi. Nu am bani, hainele mi se rup si nu astept nimic, decat sa se faca seara, sa se faca dimineata, sa vie joia, sa vie duminica. Toate astea de ce? Si pana cand?

Vineri, 8 martie 1940

Mama, care a citit aseara 200 de pagini din Accidentul, imi spune ca n-a putut dormi pe urma toata noaptea  de suparare.

– Cum se poate sa iubesti si sa suferi atata? Ma intreaba si zadarnic incerc s-o conving ca Paul nu sunt eu, ca Ann nu exista, ca Nora e o inventie, ca nimic din carte nu s-a petrecut cu adevarat.

Miercuri , 12 noiembrie 1941

O ordonanta a primariei interzice evreilor sa targuiasca in piete, in afara de anumite ore (10-12) si prevede pedepse pentru oltenii care le-ar vinde totusi , calcand aceasta interdictie. Te intrebi in fiecare zi ce se va mai nascoci impotriva noastra. Trebuie multa imaginatie ca sa se gaseasca ceva nou. De altfel de cand cu exproprierea imobilelor, de cand cu deportarile si asasinatele – tot restul devine grotesc, pueril, stupid. Nici macar nu mai e deprimant. E uneori in atiseminitism ceva diabolic—dar acum, cand nu inotam in sange, ne balacim in simple gainarii.

Vineri, 9 octomvrie 1942

Din nou strada sfantu Ion Nou si-a recapatat aspectul tragic de la inceputul lui septemvrie. Doua scoli sunt pline de familii ridicate de asta-noapte spre a fi trimise in Transnistria. Vezi pe la ferestre chipuri palide, priviri incremenite, dar mai vezi si cate o fata tanara care zambeste, si cate un copil care rade—si nu stii bin ce e mai dureros, disperarea unora sau nepasarea alrora in fata destinului. Siruri lungi de rude asteapta in strada, pe trotuar, sa-i  mai vada inca o data pe cei dinauntru. Spectacolul este sfasietor. Si nu te poti desface de gandul ca poate aceeasi soarta ne asteapta pe toti. „

Jurnal 1935-1944, Mihail Sebastian, Editura Humanitas, 2005

nu-i vorba de niciun dar, ci de un simplu împrumut!


Oscar şi Tanti Roz

Eric-Emmanuel Schmitt

„– Ştii, Tanti Roz, am impresia că oamenii au născocit un alt fel de spital decât cel care există de-adevăratelea. Unu’ în care te faci că vii ca să te vindeci, când tu de fapt intri acolo ca să mori.
– Ai dreptate, Oscar. Şi cred că se face aceeaşi greşeală şi în ceea ce priveşte viaţa. Uităm că este fragilă, gingaşă, efemeră. Ne comportăm cu toţii de parcă-am fi nemuritori.”

[…]

„E de groază ce obosit puteam să fiu azi dimineaţă.
– E normal, Oscar, între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani ieşi seara, umbli pe la tot soiul de petreceri, duci o viaţă împrăştiată, nici prin minte nu-ţi trece să te menajezi. Şi vine o vreme când toate astea se plătesc. Ce-ai zice dacă i-am face o vizită lui Dumnezeu?
– A, i-ai aflat adresa?
– Cred că-l vom găsi la capelă.
– Tanti Roz m-a încotoşmănit de parcă plecam la Polul Nord, m-a luat în braţe şi ne-am dus la capelă, care se află în parcul spitalului, de cealaltă parte a peluzelor acoperite de gheaţă, mă rog, ce să-ţi mai explic toate astea că doar le ştii, e la tine acasă. Am avut un şoc dând cu ochii de statuia ta, adică văzând în ce hal erai, vreau să spun, ţintuit pe crucea aia, pe jumătate gol, slab, cu corpul tot numai o rană şi cu capul însângerat sub coroana de spini abia mai ţinându-se pe gât. Parcă ai fi fost eu. Asta m-a revoltat de-a binelea. Eu, dac-aş fi Dumnezeu, n-aş permite să fiu tratat astfel.”

[…]

„– Cum se face, Tanti Roz, că Dumnezeul ăsta al dumitale îngăduie să existe pe lume fiinţe ca Peggy şi ca mine?
– Noroc că existaţi, Oscar, băiatule, lumea n-ar fi la fel de frumoasă fără voi.
– Nu. Nu mă înţelegi. De ce lasă el să existe boală şi bolnavi? Din două una: ori e rău, ori nu prea e cine ştie ce de capul lui.
– Oscar, boala este un fapt, ca şi moartea, nu o pedeapsă.
– Se vede că dumneata nu eşti bolnavă!
– De unde ştii tu că nu sunt, băiete?”

[…]

„– La spital toată lumea te caută, Oscar. E stare de alertă. Părinţii tăi, sărmanii, sunt disperaţi. Au anunţat poliţia.
– Nici nu mă miră. Sunt destul de proşti ca să-şi închipuie c-am să-i iubesc mai mult când, prin grija lor, mi se vor pune cătuşele…
– Ce le reproşezi tu de fapt, Oscar?
– Le e frică de mine, Tanti Roz. N-au curajul să-mi vorbească. Şi cu cât le e lor mai frică, cu atât am şi eu impresia că sunt un monstru. De ce par atât de terorizaţi? Arăt chiar aşa de groaznic? Am început să put? Sau să devin idiot şi nu-mi dau eu seama?
– Nu de tine le e frică, Oscar. Ci de boală.
– Boala face parte din mine. De ce trebuie să se poarte altfel numai fiindcă sunt bolnav? Nu ştiu să iubească decât un Oscar sănătos?
– Ei te iubesc oricum, Oscar. Mi-au spus-o.
– Tu vorbeşti cu ei?
– Da. Sunt geloşi că ne înţelegem aşa de bine amândoi. Nu, de fapt nu geloşi, trişti. Trişti că nu reuşesc şi ei.
Am dat din umeri, dar mânia îmi cam trecuse de-acum. Tanti Roz mi-a mai dat o ceaşcă de ciocolată.
– Ştii, Oscar, într-o zi ai să mori. Dar părinţii tăi vor muri şi ei.
Eram nespus de mirat să aud asta. Nu-mi trecuse niciodată prin minte.
– Vor muri, da. Singuri. Purtând în suflet teribila remuşcare de a nu fi ştiut să se apropie de singurul lor copil, Oscar, lumina vieţii lor.
– Nu mai vorbi aşa, Tanti Roz, mă cuprinde amărăciunea când te aud.
– Dar la amărăciunea lor nu te gândeşti? Tu ai priceput din vreme că ai să mori pentru că eşti un băiat deosebit de isteţ, Oscar. Numai că ceea ce ţi-a scăpat din vedere e faptul că toată lumea moare. Părinţii tăi de asemenea, într-o zi. Şi eu la fel.
– Da, numai că eu, înaintea tuturor.
– Tu înaintea tuturor. Dar oare asta îţi dă toate drepturile? Chiar şi pe acela de a nu te gândi la ceilalţi?”

[…]

„Am impresia, Tanti Roz, că în Dicţionarul medical n-au băgat decât chestii speciale, probleme pe care le pot întâmpina unii şi alţii. Dar lucrurile care ne privesc pe toţi, Viaţa, Moartea, Credinţa, Dumnezeu au fost lăsate de-o parte.
– Ar fi poate mai bine să te uiţi în Dicţionarul filozofic, Oscar. Deşi, după părerea mea, chiar dacă vei găsi cuvintele care te interesează, s-ar putea să fii decepţionat. Sunt propuse acolo răspunsuri foarte diferite pentru fiecare noţiune.
– Cum aşa?
– Întrebările cele mai interesante rămân şi vor rămâne întrebări. Ele întreţin misterul. Fiece răspuns trebuie precedat de „poate că“. Doar întrebările neinteresante pot căpăta un răspuns definitiv.
– Vrei să spui că la „Viaţă“ nu există soluţie?
– Vreau să spun că la „Viaţă“ există mai multe soluţii, prin urmare ea n-are soluţie.
– După mine, Tanti Roz, singura soluţie la viaţă este să trăieşti.”

[…]

„Am azi o sută de ani. Ca Tanti Roz. Dorm cam mult, dar mă simt bine. Încerc să le explic părinţilor mei că viaţa e un dar buclucaş. La început ai tendinţa să-l supraestimezi crezând că viaţa pe care ai primit-o este veşnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi, găsind că-i o porcărie, scurtă de nu-nţelegi nimic din ea şi pe care uneori ţi-ar veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către sfârşit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriţi. La cei o sută de ani ai mei pot spune că ştiu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrâneşti mai mult, cu atâta se cade să ai bunul gust de a aprecia viaţa. Trebuie să devii rafinat, artist. La douăzeci de ani, orice cretin ştie să se bucure de viaţă, dar la o sută, când nici măcar să te mişti nu mai eşti în stare, trebuie să ştii să-ţi pui inteligenţa la lucru. Nu-mi dau seama dacă am reuşit să-I conving pe deplin. Fă-le tu o vizită. Du tu până la capăt ce-am început. Eu mă simt niţel cam obosit.”

Eric-Emmanuel Schmitt ,  Oscar şi Tanti Roz, ed Humanitas