In subconstient


10372744_10151881427482168_7839629269910524186_n

Reminiscente

Marin Sorescu

Ne uitam la nori
Si spunem ca seamana cu o turma de oi. 
Tresarim speriati cind vedem lupul 
In cartea de zoologie.

Alteori ne apuca un dor de munte 
Atit de puternic, incit 
Vedem cum incepe sa creasca iarba grasa 
Pe birouri.

Sint ginduri care continua sa ne soseasca
Pe vechea noastra adresa,
Pentru ca fiecare dintre noi sintem
Ciobanul care si-a pierdut oile
in subconstient.

toată viaţa durează cât o respiraţie?


10348303_10151875307082168_4085963666689479675_n

Nu vreau să mor

înainte de a mă trezi

din visul ăsta

care e viaţa mea.

Vreau să deschid ochii

într-o dimineaţă,

după o ploaie zdravănă,

sub un curcubeu sălbatic

să mă plimb desculţ prin iarbă,

să-mi întind aripile

în aerul greu

sărat,

ca apa de mare.

Abia apoi vreau să mor,

abia după ce m-am trezit,

din viaţa asta

pe care am visat-o

cu faţa acoperită,

cu ochii închişi,

cu mâinile legate,

cu inima îngheţată.

Un  vis durează câteva secunde

şi ţi se pare lung cât toată viaţa.

Dar dacă e invers-

şi toată viaţa

durează cât o respiraţie?

Atunci poate ar fi bine

să respiri adânc,

cât mai adânc…

 Amalia respira adanc, Alina Nelega

Lucrurile sunt obositor de clare…


 

bl

Insomnie

Geo Dumitrescu

Creionul şi gândul, inerte. Foaia e totuşi albă.
Nu e prima dată când tăcerea mi se pare un uriaş aisberg.
Pereţii pier imaculaţi în infinit
şi mi-e cu neputinţă să-mi reprezint cuvântul „merg”.

Dacă aş agita – inexplicabil – foaia, 
Fâşâitul hârtiei ar indica o prezenţă, 
Întunericul ar putea să devie alb şi sonor…
(Dar numai gândul acesta e un semn de demenţă!)

Atunci? Să dorm?, să gândesc? (Lucrurile sunt obositor de clare…)
Pereţii pier irezistibil în infinit.
Nu e prima dată când singuratătea mi se pare un imens aisberg…
– Prietenă muscă, bine-ai venit!… 

 

pe ceea ce ai vrea sǎ întorci şi nu se poate


adda

Şi viaţa care merge înainte
şi fǎrǎ tine, şi fǎrǎ tine, şi fǎrǎ tine
triumfǎtoare viaţǎ pe ruine,

pe oase şi pe pǎrul tǎu de lunǎ,
pe ceea ce a fost şi nu e,
pe ceea ce coboarǎ, pe ce suie,

pe ceea ce nici nu ştim dacǎ e,
pe ceea ce nici nu ştim dacǎ a fost,
şi cu ce rost, şi cu ce rost, şi cu ce rost,

pe ceea ce ai vrea sǎ întorci şi nu se poate,
pe ceea ce-i aproape şi-i departe,
pe ceea ce desparte

Eugen Jebeleanu, Și viața

Obișnuința naște dispreț


Trăim împreună și suntem influențați de cei din jur, pe care la rândul nostru, îi influențăm; dar întotdeauna, indiferent ce am face rămânem singuri. Martirii intră în arenă ținându-se de mână, dar sunt răstigniți unul câte unul. Îmbrățișați, îndrăgostiții se străduiesc cu disperare să-și contopească extazul individual într-o unică transcedere de sine; în zadar. Senzații, simțăminte, intuiții, fantezii – toate sunt date să rămână personale și de necomunicat, în lipsa intervenției simbolurilor și a intermediarilor. Putem aduna informații despre experiențe, dar niciodată  nu putem aduna experiențele în sine. De la familie la națiune, orice grup constituie doar o societate de universuri insulare. 

[…]

Obișnuința naște dispreț, iar supravețuirea pretinde nu atât gesturi imperioase, cât mai degrabă lente, plicticoase, chinuitoare. Lumea din afară este ceea ce ne întâmpină la trezire, în fiecare dimineață a vieții noastre, nu-i așa? Locul în care, vrând-nevrând, trebuie să încercăm să obținem cele necesare traiului. In lumea interioară nu există nici muncă, nici monotonie. O vizităm doar în vis și reverie, și este atât de stranie, încât nu o descoperim de două ori la fel. 

Aldous Huxley – Porțile percepției, Raiul și iadul, Polirom, 2012

Sursa foto: Naomi Ibuki

Altceva nimic, nimic, nimic.


HPIM0251.JPG

Un om s-aplecă peste margine

Lucian Blaga

M-aplec peste margine :
nu ştiu – e a mării
ori a bietului gând ?
Sufletul îmi cade în adânc
alunecând ca un inel
dintr-un deget slăbit de boală.
Vino sfârşit, aşterne cenuşă pe lucruri.
Nici o cărare nu mai e lungă,
nici o chemare nu mă alungă.
Vino sfârşit.
Pe coate încă o dată
mă mai ridic o şchioapă de la pământ
şi ascult.
Apă bate-ntr-un ţărm.
Altceva nimic, nimic,
nimic.

ţi se termină timpul şamponul şi mina de creion 0.5


oglinda

Mustaţa lui Dali

Cătalina Bălan

Se întâmplă să nu am chef
Şi atunci dau vina pe tine
Femeile se pricep foarte bine la asta
 
***
Prefer să nu mi se mai întâmple nimic
O viaţă de femeie casnică
Urâtă şi grasă
Dar măcar împăcată cu situaţia
 
***
Dacă m-aş fi născut într-o familie de afacerişti chinezi
Mi-aş fi tatuat pe omoplat o libelulă
 
***
Probabil că am nevoie de puţină dramă
Iar drama pe care mi-o fabric singură
E de o mie de ori mai dinamică
Decât ceea ce eşti tu
 
***
În fond lucrurile concrete pot fi compromiţătoare
De aia ţi-a fost mereu teamă
Lucrurile tale vagi m-au epuizat
Şi faţa vagă
Care nu ştie să zâmbească
De-adevăratelea
 
***
Ciorba de linte laptele cu cacao aerul prea uscat
Lucrurile vin de la sine zici
Degeaba
Faima averea
Există momente în care aş vrea să-mi crească mustaţă ca la Dali
Să-mi pun în ea floricele
 
***
E bine să faci greşeli
Să ai la ce medita când eşti mahmur
Şi ţi se termină timpul şamponul şi mina de creion 0.5

Sursa: LiterNet

În jumătăţi de întuneric


Adriana Diaconu

[S-a rotit]

Tristan Tzara

S-a rotit în jurul farului aureola păsărilor albăstrite

În jumătăţi de întuneric sfredelind depărtarea vapoarelor

Şi-au căzut în apă ca rămăşiţele arhanghelilor

 S-a stricat pâinea şi floarea

În lazarete zac ca snopii veştejiţi prietenii noştri

Singură coşi fiului tău gânduri diferite

 

Numai trenul îşi târăşte aburii

Ca goana animalului rănit, cu măruntaiele zdrobite

cu dor de măr


Adriana Diaconu copy

 

Adam

Federico Garcia-Lorca

Cu crengi însângerate,
dureroase,
e Pomul azi. Lăuză, Eva geme.
Pe rana ei cristale-diademe
se-ntrezăresc, iar pe fereastră
oase.

Şi raza ce de-acum o să se cheme
cu nume legendare, fabuloase,
tumultul vinelor deja uitase,
cu dor de măr. Adam, în astă
vreme,

visează, pe-a argilei fierbinţeală,
un prunc ce galopează peste tină,
cu fălci zvâcnind pe faţa-i
triumfală.

Dar alt Adam visează c-o sa vină
o lună împietrită, stearpă, goală,
să ardă pruncuşorul de lumină.

Faust, Goethe


CRI_234957

Domnul

Și altceva să-mi spui nu mai găsești?

Vii vecinic numai tot să ponegrești?

Nimic n-ai mai aflat pe voia ta?

Mefistotel

Nu, Doamne! Omul ‘ncepe-a mă-ntrista

Stau toate pe pământ așa de rău

Că nu mă ‘ndemn să-l mai răpui și eu

–––––––––––––––––––––––––––––––––––

Mefistotel

Sunt spiritul ce-ntotdeauna neagă!

Cu drept, căci tot ce ia ființă-aici

E vrednic în neant iar a pieri;

Ființă, dar,mai bine n-ar fi luat.

Deci, toate cele ce numiți păcat,

Distrugere sau răul, c-un cuvânt,

Sunt elementul meu; acesta sunt.

…………………………………………………………..

Johann Wolfgang von GOETHE,  FAUST, Ed. Prietenii Cartii, 2003

Sergiu Celibidache, Scrisori către Eugen Trâncu-Iași


1522_18__TRIPTCHON

Sursa foto: Fundatia Celibidache

„Dintre toate simțurile noastre, gândirea a câștigat incontestabil cea mai mare putere de pătrundere. Această perfecționare este și a fost condiționată de lupta pentru viață. N-ar fi reușit omul să-și ascută mintea, s-ar fi dus la fund și s-ar fi dezvoltat o altă specie care n-ar fi reușit să-și dezvolte un instrument cu care să lămurească multe procese naturale, să și le însușească și speculeze. Nici auzul și nici ochiul n-au încă putere să identifice forțele și legile după care funcționează. 

[…] și toate acestea sunt obținute numai cu muzică, fără să fi cheltuit un dolar cu publicitatea, fără să fac discuri și compromisuri (deformează complet valorile gramaticale muzicale) și fără să dirijez în Statele Unite, de unde pleacă toate orbitele carierilor internaționale. 

Dar sunt cel mai scump dirijor din lume. Știi, dacă ești cel mai bun o pot ști și cei ce se pricep puțin dar dacă ești cel mai scump o știu toți, se vede, e scris în contract…”

scrisori-catre-eugen-trancu-iasi_1_produs    Sergiu Celibidache, Scrisori către Eugen Trâncu-Iași, 2009

Vieţi ce roiesc în mine ca orele-n pendulă


17 februarie

 

XXVI (Alte păreri de rău)

Ilarie Voronca

Am privit în pâine şi am văzut un obraz chinuit
Şi-n flacără de-asemeni am recunoscut un obraz,
Atât de-adânc în mine lângă pietrele căzute,
Lângă omul care atinge în somn lacătele vieţii.

Dar am trecut prin târguri ca un vârtej de pulberi,
Sau o stelară goană prin intestinele nopţii,
Fără umbră şi totuşi eram întreg o umbră,
Lunecând în acelaşi timp prin toate punctele cardinale:

Sus: unde în căldări vaste stăteau grămezi de apusuri
Cum stau strânse-n coşurile de paie albiturile uscate,
Sau la miază-zi: între coamele marine ale primăverii
Când din cornetul furtunii se varsă zaruri fulgerele.

Pe vreme bună sau rea, melancolie, rătăcire
Până ce, ca un fluviu mă apropiam sinuos de oraşe,
Şi un glas putea fi deodată curcubeul vestind sfârşitul singurătăţii,
Un glas, un cântec care aduce mai mult sânge în mădulare,

Voi ajunge atunci până la marginea luminoasă
Va fi atunci fereastra de han strălucitoare
Unde m-aşteaptă azima pâlpâind ca o lampă
Şi surâsul prietenos ca un pahar cu lapte?

Voi asculta cum vântul îşi încearcă-n scorburi cheia,
Copacii care îşi pocnesc încheieturile oaselor
Şi anotimpul devastat cu o grădină în amintire
Până ce lumina intră sub pământ ca o cârtiţă.

Voi şti: alţi vagabonzi vor trece printre semnale oarbe,
Voi fi tot eu sau alţii în jurul unor nedefinite gări,
Obraz scăpat din mână ca o ceaşcă prea subţire,
În timp ce-n casele joase troznesc grinzile somnului,

Vieţi ce roiesc în mine ca orele-n pendulă,
Voci care lasă dâra-n auz a unui zbor,
Vis deschizând secrete săltare ca o sculă,
Şi tu tinereţe, cu gustul amar, ca o ţigară pe jumătate fumată

Voi mai fi eu printre liniile trase pe cer sau pe ţărână
Prin claiele nocturne lucind între fîneţe
Lângă bariera lăsată la trecerea în goană a dimineţii
Lângă omul matur desfăcând în barcă pânzele râsului.

Sau din pupila mea tristeţea va trece-n altă pupilă
Cum trece o culoare din zi în altă zi,
Vor mai fi alte păduri spre care topoarele voastre, oameni, au să migreze,
Şi din sângele scurs din vinele mele se vor desface alte păreri de rău.

Șir rece de ochi


HPIM0340.JPG

 

Şirul de ochi

Nichita Stănescu

Curge un râu undeva lângă noi
șir lung de ochi, șir lung
El ne fură picioarele-napoi
și tot nu-mi ajung și tot nu-mi ajung.

Șir rece de ochi, șir rece,
cu câte un pește sprânceană

orbite de piatră aztece

în ora nepământeană,


sunt malurile lui. Șir

nesfârșit de ochi privitori
multiplicând luna-n delir,

înotând printre nori.

Teroristul, John Updike


Groaza îi blochează calea de întoarcere spre somn – o înțelegere, pe zi ce trece mai profundă, că acestui trup nu i-a mai rămas nimic de făcut decât să se pregătească de moarte. S-a achitat de datoria cuceririi și împerecherii; a crescut un copil; a muncit ca să-l hrănească,  pe micul și sensibilul Mark, cu ochii săi timizi, cetoși și buza de jos lunecoasă, și să-i ofere toate nimicurile găunoase pe care cultura vremii sale îl obligă să le aibă, ca sa se integreze printre semenii săi. Acum, unica îndatorire care i-a ramas lui Jack Levy este să moară și să lase astfel puțin spațiu, puțin loc de respirat pe această planeta suprapopulată. Îndatorirea  atârnă în aer, chiar deasupra feței lui de insomniac, ca o pânză cu un păianjen nemișcat în centru. 

Istoria e o mașinărie care macină la nesfârșit omenirea, prefăcând-o în pulbere.

 – Ce e libertatea? întreabă șeicul Rashid, deschizând ochii și rupând pojghița transei lui. Atâta timp cât avem trupuri, suntem sclavii trupurilor și nevoilor lor.

Își consultă ceasul, așezat cu grijă pe masă, lângă Coran. Era șapte fără douazeci. Traficul e deja audibil, traficul în al cărui curs neștiutor va intra, tulburându-l. Întreaga zonă de est, cu voia Domnului, va fi paralizată. Își face dușul într-o cabină cu o perdea de plastic ruptă. Așteaptă să se încălzească apa, dar când asta nu se întâmplă, se forțează să intre sub jetul rece. Se bărbierește, deși cunoaște polemicile aprinse despre cum vrea Dumnezeu să te arăți în fața Sa.

Cine spune că necredința înseamnă nevinovăție? Necredincioșii. În Coran, Dumnezeu spune: Fiți necruțători cu necredincioșii. Ardeți-i, zdrobiți-i, pentru că l-au uitat pe Dumnezeu. Ei cred că e de ajuns să fie ei înșiși. Iubesc viața asta mai mult decât pe următoarea.  

Teroristul, John Updike

Ed. Humanitas, 2007

și asta este


adda

De fi-va …

Horațiu Mălaele

de fi‐va supărarea ta un punct în zare,
aceasta perspectivă mă miră şi mă doare,
de fi‐va supărarea ta un pumn de cuie,
această răstignire mă moare şi mă suie,
de fi‐va supărarea ta perna de pat,
pe care somnu‐ţi sta culcat,
de fi‐va ea, aşa cum pare,
o mică sau mai mare supărare,
tu află acuma, mândra mea poveste,
ca dacă totu‐i trecător,
și asta este.